Am învățat devreme să fiu puternică. Mult mai târziu am învățat să fiu și de partea mea.
Ani la rând am crezut că iubirea se câștigă prin sacrificiu, că trebuie să demonstrez că pot și că nevoile celorlalți vin înaintea mea.
Drumul meu a început cu mult înainte să devin terapeut. A început în propria mea poveste, în lucrurile pe care le-am purtat, le-am înțeles și, în timp, am ales să nu le mai duc la fel.
Descoperă povestea meaAm fost primul copil. Și, fără să știu, am început devreme să demonstrez că pot.
M-am născut într-o familie cu șase copii, patru fete și doi băieți. Eu am fost prima.
În familia mea era nevoie de muncă, rezistență și responsabilitate. Iar eu am simțit devreme că trebuie să arăt că pot, că mă descurc, că nu mă plâng și că pot fi de folos.
Mult timp am trăit cu dorința de a fi văzută, acceptată și apreciată.
Am învățat să strâng din dinți, să merg mai departe, să fiu „cuminte”, să nu deranjez, să fac bine.
Și, fără să îmi dau seama, am început să asociez iubirea cu sacrificiul, perfecțiunea și nevoia de a demonstra că merit.
„Am învățat să fiu puternică înainte să învăț să mă întreb ce simt.”
Una dintre amintirile care a rămas mult timp cu mine este din copilărie.
Eram aproape de 7 ani și abia așteptam să merg la școală. Îmi doream să învăț, să descopăr, să văd ce există dincolo de lumea pe care o cunoșteam.
Dar pentru că împlineam 7 ani la o zi după începerea școlii, nu am fost primită atunci.
Pentru un adult poate părea un detaliu.
Pentru copilul care eram eu, a fost o mare dezamăgire.
Ani mai târziu am înțeles cât de mult pot rămâne în noi astfel de momente: ca sentiment de respingere, nedreptate sau credința că trebuie să muncești și mai mult ca să meriți ceea ce îți dorești.
La 15 ani m-am căsătorit. La 16 ani eram deja mamă.
Nu am avut prea mult timp pentru adolescență.
Am intrat repede în roluri mari: soție, mamă, femeie care trebuie să se descurce.
Am învățat să pun familia pe primul loc, să găsesc soluții, să merg înainte chiar și atunci când îmi era greu.
Mai târziu, când soțul meu s-a îmbolnăvit și venitul familiei depindea de mine, am făcut din nou ceea ce știam deja foarte bine: am dus.
Și am dus mult timp fără să mă întreb ce se întâmplă cu mine în tot acest timp.
„Când devii puternică foarte devreme, ajungi să crezi că a duce totul este pur și simplu normal.”
Mult timp, pentru mine, iubirea a însemnat grijă pentru ceilalți, responsabilitate și sacrificiu.
Nu vedeam asta ca pe o problemă.
Era felul meu de a trăi.
Abia mai târziu am început să înțeleg cât de ușor poți ajunge să te pierzi în toate rolurile pe care le îndeplinești bine.
Și să uiți să te mai întrebi:
„Dar eu ce îmi doresc?”
La un moment dat, nu mi-a mai fost suficient să mă descurc. Am vrut să înțeleg.
Simțeam că trebuie să existe mai mult decât viața trăită la limită, cu griji, responsabilități și sentimentul că mereu mai este ceva de dus.
Așa am intrat în lumea autocunoașterii, a dezvoltării personale și a spiritualității.
Am descoperit ThetaHealing și, pentru prima dată, am început să înțeleg că nu sunt definită de rănile mele și că nu trebuie să duc mai departe tot ceea ce am primit din familie.
„Am început să văd că multe dintre lucrurile pe care le numeam «așa sunt eu» erau, de fapt, lucruri pe care le învățasem.”
Procesul nu a fost rapid și nici simplu.
Am lucrat ani de zile cu mine. Am făcut terapii, meditații, cursuri, procese de lucru cu subconștientul.
Încet, ceva a început să se schimbe.
- Am început să mă critic mai puțin.
- Să mă ascult mai mult.
- Să îmi definesc valorile.
- Să îmi dau voie să vreau.
- Să îmi stabilesc obiective.
- Să fac alegeri mai conștiente pentru mine.
Nu tot ce purtăm ne aparține. Dar tot ce purtăm ne influențează.
În anii în care am lucrat cu mine, am început să văd altfel lucrurile pe care înainte le consideram „firești”.
Am înțeles că putem iubi familia din care venim și, în același timp, să alegem să nu repetăm tot ce am primit de acolo.
- Că putem respecta sacrificiile părinților fără să transformăm sacrificiul în propriul nostru mod de viață.
- Că putem avea mai mult fără să trădăm pe nimeni.
- Că putem pune limite fără să pierdem iubirea.
- Că putem alege diferit fără să ne pierdem apartenența.
„Transformarea nu înseamnă să respingi trecutul. Înseamnă să nu îl mai lași să decidă în locul tău.”
Pentru mine, asta a fost una dintre cele mai mari schimbări.
Să înțeleg că pot să mă uit la trecut cu respect și compasiune, dar să nu mai las frica, vinovăția sau rușinea să scrie următorul capitol din viața mea.
De aici a început și felul în care lucrez astăzi cu oamenii.
Aveam 5 ani când am învățat că banii nu sunt pentru mine.
La 5 ani, o rudă mi-a dat 5 lei „să îmi cumpăr ce vreau”.
Țin minte și acum bucuria. Erau primii mei bani. Doar ai mei.
După ce au plecat musafirii, mama m-a chemat și mi-a spus să îi dau banii ei, pentru că eu i-aș pierde și, dacă voi avea nevoie de ceva, îmi va cumpăra ea.
Pentru un adult, poate părea un gest firesc.
Pentru copilul care eram eu, mesajul a fost altul:
„Eu nu sunt în stare să am grijă de bani.”
„Altcineva știe mai bine decât mine.”
„Nu merit să am bani doar ai mei.”
Ani întregi, fără să îmi dau seama, am trăit cu aceste convingeri.
Abia când am început să lucrez conștient cu relația mea cu banii, cu meritul, rușinea, vinovăția și loialitatea față de povestea financiară a familiei, am început să văd altfel lucrurile.
„Uneori, o experiență de câteva minute poate rămâne activă în noi zeci de ani.”
Pentru mine, lucrul cu banii nu a fost doar despre bani.
A fost despre a-mi da voie să cred că pot avea mai mult fără să pierd iubirea, apartenența sau relația cu cei dragi.
Tot ce am învățat și integrat în propriul meu proces a devenit, în timp, o formă de a-i însoți și pe alții.
- lucru cu subconștientul
- meditație
- ThetaHealing
- analiză transgenerațională
- constelații cu obiecte simbolice
- sesiuni 1:1
- programe
- workshopuri
- retreaturi/comunități
Ce alegem să transformăm în noi nu se oprește la noi.
Începe de aici